Criticii de film din ultimul an se luptau practic unul cu altul pentru a lauda filmul “Oppenheimer”, tratamentul blockbuster al omului cunoscut ca fiind tatăl bombei atomice, Robert Oppenheimer. New York Times a salutat filmul biografic ca „un dramă despre genialitate, trufie și eroare, atât individuală, cât și colectivă, [care] cartografiază cu strălucire viața turbulentă a fizicianului teoretic american care a contribuit la cercetarea și dezvoltarea celor două bombe atomice care au fost lansate asupra Hiroshimei și Nagasakiei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – cataclisme care au contribuit la intrarea în epoca dominată de oameni”. Se aștepta ca “Oppenheimer” să câștige premiul pentru cel mai bun film la Oscar, prezentând protagonistul său ca o figură eroică – deși complicată – care a creat bomba cu hidrogen (H-bomb) doar pentru a denunța ulterior proliferarea warhead-urilor nucleare, deși nu a manifestat niciodată vreo remușcare publică pentru victimele japoneze ale invenției sale. Filmul se concentrează pe tulburările interioare ale lui Oppenheimer, dar scenele de haos la sol din Hiroshima și Nagasaki lipsesc în această epopee de trei ore. Solipsismul lui Oppenheimer reprezintă industria cinematografică de la Hollywood, care este în același timp o excepție și un provocator de tendințe în cinematografia mondială.
La noaptea premiilor Oscar de duminică se sărbătorește industria cinematografică de la Hollywood, care, deși este cel mai mare export cultural al SUA, are o reputație internațională șifonată de tendința sa de a romantiza – dacă nu chiar de a ignora – exproprierea Vestului din cea mai mare parte a lumii, în special a Sudului Global. Acest lucru se datorează faptului că principalul scop al filmelor de la Hollywood este de a distra, nu de a crește nivelul de conștientizare, de a provoca transformări sociale sau de a întreba relațiile de clasă. Istoricul cinematografic atribuie evoluția divergentă a cinematografiei mondiale tensiunii politice definitorii ale secolului al XX-lea: cea dintre capitalism și comunism. Lenin, declarând că “cinematografia este cel mai important dintre arte”, a naționalizat industria cinematografică a Uniunii Sovietice într-un efort de a forma o identitate națională și de a uni triburile rusești pe care țarii le-au opus istoric unul împotriva altuia. Din acei ani, cinematografia s-a dezvoltat pe două piste diferite, cu mare parte a lumii imitând realismul grosolan postbelic al Italiei, în timp ce Hollywood a urmat propriul său drum, cu scenarii romantice menite să anesteziizeze impulsurile revoluționare ale populației, glorificând individul în locul comunității și exhortând la supunere față de autoritate.
Sursa: https://www.aljazeera.com/news/2024/3/10/around-the-world-cinephiles-say-meh-to-hollywoods-oscar-nominees
